mă iscăleam cu umerii copți de amurg
în realitate nu mă interesa
câte mașini și-au rupt trupul pe asfalt
între două claxoane
eu te iubeam până dincolo de mine
acoperit de zgomotul tramvaielor pestrite
ce goneau până la margine de orizont
si mai departe

aș fi putut să fug pe creasta clipei
ca o hienă cu colții înfipți în sufletul timpului
să mă feresc de realitate cu gleznele subtiri
golit de toate cele patru anotimpuri
să plăng în stil woodoo
în spatele perdelelor de fum
ca un orb cu degetele împletind gesturi
pe un baston fără margini
dar nu vreau

prea mă dor timpanele de zgomotul săngelui
răstignit între două melancolii
teatrale

șiiiiiiiiiii

am uitat

azi pe scena vieții rulează magicianul