Am vazut un om intr-un carucior. Un barbat tinar. Care de cinci ani sta imobilizat .Mi s-a strins inima sa vad un om legat de un scaun. Muschii atrofiati pareau inexistenti, hainele atirmanu pe el, dar nu asta m-a impresionat cel mai tare. Nu.
M-a lovit in moalele capului privirea lui. O privire albastra, senina in ciuda tuturor chinurilor indurate, o privire plina de hotarire , de indirjire, de speranta, de dragoste de viata.
Nu era nici pe departe privirea unui om impacat cu soarta.
Omul despre care vorbesc nu este si nu a fost un oarecare. E un barbat scolit, un barbat care a facut parte din fortele speciale de interventie rapida ale politiei unui mare oras european, un om care stie ce e curajul, un om care a vrut doar ca orasul si tara lui sa fie curate. Un politist care in cursul unei actiuni a avut un accident stupid: baia de ulei a motocicletei s-a spart, si el a “ras” cu spatele vreo trei copaci.
O fractiune de secunda a fost de ajuns , pentru a i se schimba cursul vietii.Atit . O fractiune de secunda.
O fractiune de secunda dureaza sa tai aripile unei pasari…
… Apoi… apoi a inceput calvarul. Luni intregi la terapie intensiva. Apoi luni intregi de imobilizare totala. In pat. Absolut nemiscat. Pentru a i se putea suda coloana vertebrala, tasata in urma accidentului.
Apoi un an intreg petrecut la un spital vestit, dintr-o alta tara. Cheltuieli. Alte cheltuieli. Unele platite de stat. Altele din buzunarul propriu.
A urmat o tija metalica infipta in coloana vertebrala. Si iar o nesfirsita nemiscare.Si iar dureri. Din ce in ce mai multe dureri. Mai agresive. Si spaima. Spaima de a sti ca nu te vei mai ridica vreodata sa mergi pe propriile picioare.
Groaza ca vei fi considerat si tratat ca un handicapat. Groaza ca lumea te va ocoli. Teama. Frica. Durere.
Si totul parea pierdut. Iremediabil pierdut. Mari medici din mari clinici europene dadusera verdictul. Maxim 5 la suta sanse de recuperare. Recuperare partiala, evindent. Dezamagiri… Dorinta de SFIRSIT VOLUNTAR.
Si apoi a intervenit revolta. Mai mult decit el, cea care ii sta alaturi a spus : “N-are voie. N-are voie de la mine sa ramina asa. “
Si a inceput sa caute infrigurata solutii. Intrebarii peste intrebari. Cautari peste cautari. Cautari neobosite, neincetate, interminabile.
“TREBUIE SA EXISTE O SOLUTIE.” – asta isi repeta EA la nesfirsit.
Si a inceput sa ii dea si LUI speranta. EL si EA alaturi. EL din carucior, Ea –in spatele lui . Amindoi cautau raspunsuri.
Pina intr-o zi cind EA a spus: “Mergem si in Romania.” Dupa ce lumea medicala occidentala nu mai dadea nici o speranta, au luat manastirile la rind. Biserici, icoane facatoare de minuni. Nici un rezultat. Guri bine-voitoare care sopteau: ”Lasa-l pe olog. Esti tinara, frumoasa, ai de toate. De ce sa te irosesti linga un handicapat?”
Si EA s-a incrincenat si mai mult. Isi repeta un singur lucru: “N-are voie. N-are voie de la mine sa ramina asa. Trebuie sa mearga .“
S-au dus la Pestera Sfintului Andrei , la manastirea din Dobrogea. S-au rugat , impreuna cu staretul de acolo. Si au plecat. Au plecat sprea alte spitale. Spre alte clinici.
Multi “vindecatori” cu acte-n regula s-au jurat ca pot s ail faca bine. Iar pretul s-a marit de vreo 20 de ori cind au aflat ca omul nu era roman.
Unul dintre vraci a vrut chiar banii in vans pe 45 de sedinte .Fix. Nici mai mult, nici mai putin. 45. Ca de la a 46 –a va merge le-a spus.
Iar EA a spus: "As de de o suta de ori mai mult daca as avea siguranta ca va fi asa. Dar ce baza poti sa pui pe cuvintele unui om care te crede prost?! De ce isi bat joc de nenorocirea noastra? De ce vor sa profite de pe urma necazurilor altora?"
Si a continuat sa caute. Neobosit. Si s-au zbatut. Si EL si EA.
Unde sa mai mearga,..Ce sa mai faca… Si n-au mai renuntat nici o clipa la speranta.
Unde sa mai mearga... Ce sa mai faca… Si n-au mai renuntat nici o clipa la speranta.
“... N-ARE VOIE DE LA MINE… “
Dupa nici trei luni de tratament in Romania, EL a inceput sa isi miste picioarele. Intii a inceput sa simta furnicaturi. Apoi a putut chiar sa le miste. Nu s-a mai internat. O inernare costa prea mult si tratamentul il poate face si acasa. Masaj, reflexoterapie, kinetoterapie.
Si nu renunta. Nici unul din ei. Dupa cinci ani in care speranta era mult prea departe , cind i-au intrebat pe specialistii romani ce va fi, acestia au raspuns: “E vorba de luni de zile pina sa mearga.Daca ati fi venit aicide la inceput, acum ar fi umblat pe picioarele lui.”
Cind ea mi-a spus la telefon acest lucru am inceput sa pling.De bucurie. Pentru ei. Oameni pe care pina in 24 februarie nu i-am vazut niciodata.
Si ii admir. Ii admir pentru curajul lor. Pentru staruinta. Pentru Credinta. Pentru lupta pe care au dus si o duc cu lumea intreaga.
Pe EL il admir pentru ca nu a cedat tentatiei de a-si pune capat zilelor in momentele crunte in care disperarea il curprisese. Pentru faptul ca a strins din dinti, si nu s-a lasat.
Pe EA o admir pentru devotiune. Pentru spiritual ei de sacrificiu. Pentru cite a indurate si indura alaturi de EL, pe lungul drum spre vindecare.
Am in minte imaginea lor si acum: zimbitori, tineri, frumosi in ciuda tuturor greutatilor.
Alaturi, unul linga celalalt, cu ochii larg deschisi , plini de dragoste si de credinta ca nu sint singuri si ca Dumnezeu isi va intoarce privirea catre ei. O vad pe Ea, tinindu-i din spate umerii , mergind inainte. Ii vad mergind inainte.
Si vor merge alaturi in curind fiecare pe picioarele lui. Tinindu-se de miini. Doi lupatori. Fara armuri. Fara coifuri. Inarmati doar cu o mare Credinta.
In ochii mei sint doi eroi.
Eroii mei.