în atelierul fără nume
al pictorului orb
a venit seara
brusc
pisicile au început să cadă în stoluri
pe acoperiș
era semn bun
pentru vînătoarea de stafii
dezorientate
în lumina difuză
a apusului

am zîmbit abulic
dragostea îmi dădea tîrcoale
o febră letargică
se furișa în oase
iar eu o ignoram
după eternul meu obicei
pictorul orb însă știa totul
mă pipăia pe coaste
meticulos
și îmi scotea stafiile din suflet
una cîte una

tîrziu
am adormit
fară vise
epavă a unui cuirasat bătrîn
în îmbrățișarea adîncului
doar pictorul orb
mai zugrăvea în întuneric
trupul meu
bolborosind
încet
formulele perfecte
ale unei religii optice