Palidă și-aproape singură în noapte
În întunericul necunoscut ce ne desparte,
Strălucitoare și tăcută, aproape perfectă în forma ei simplă.
Frumusețe celestă prin definiție - construiește o apariție
Ce liniștește și crează nesiguranță concomitent,
Superbă fără un penaj strident.
Înconjurată la nesfârșit de purtătoarele vieții,
Toate preamărind nașterea dimineții, dar una mai frumoasă decât alta.
Arzând lumini pe cerul nopții
Dă glas strigătelor morții,
Dar în același timp este astrul iubirii
Și-aruncă stele-n calea fericirii.
Înlocuind Soarele la amurg
Aruncă-n mare covor de trandafiri albi,
În timp ce clipele la nesfârșit se scurg.
Îl poate eclipsa pe cel mai luminos,
Deși statura ei e insignifiantă,
Punându-și masca neagră de mândrie,
Întunecând secunda pe vecie.
Și-acum când este iar vreme de apus
Ea se va arăta din nou pentru a stinge focul ce pârjolește orizontul,
Încă nevăzută, dar ascunsă în umbra luminii.
Și-acum că Soarele a consumat ziua
Ea va aprinde iar stele pe cer
Afișând aceeași privire etern,
Privind nepăsătoare către noi și noi, la rândul nostru,
Îi aruncâm nepăsarea noastră.
Peste-o secundă nici eternitatea n-o să ne mai despartă,
Căci voi fi imaterial, atins doar de iubire
Și-atunci te voi atinge și pe tine.
Îmi voi împlini unul din cele mai arzătoare vise,
Acela de a avea toate stelele deschise.
Trăgând linie peste roșul și albastrul cerului,
La granița dintre zi și noapte,
Aici, în seară, respir mireasma aerului luminat de tine,
Și închei poemul tău aici,
Câci nu poți fi descrisă și cuprinsă în așa banale versuri.