Un vuiet prelung
în șaizeci de mini-sensuri
lovind zidurile groase ale unui oraș,
într-o clipă de joi, în amurg,
mai sus, o biserică albă
desenează turla din ram uscat;
pământul a scuipat rădăcini roșii,
înghițind aștrii.

Apoi, mai e liniștea membrelor ce naște
eden din doi în doi eoni;
sângele surd
pulsează într-una sâmburi albi
prin urechi, trecând frunze,
prin ochi, crescând flori,
prin alte firi lumești răsună, inviolabil,
un vuiet prelung.