Poporul etern, frații mizeriei
O ceată mizericordioasă de grași triști
O ceată mizerabilă de grași stupizi
Crezând că putem fi iubiți și pentru altceva decât portofelele noastre
Crezând că putem fi iubiți

Noi suntem efemerul, noi suntem cei ce pier
Nimic nu mai rămâne, nimica nu-i sublim
Ci doară o minciună, părere sau un vaier
Gunoiul aruncat de ce-i ce îi iubim

Atât de urâți că până și mamele noastre
Trebuiau să-și pună ochelari de sudură înainte să se uite la noi
Atât de urâți, cu răutatea curgând ca un fir de mătase
Prin venele noastre

Noi suntem efemerul, gunoi zburat de vânt
Nisipul ce-și dă prea multă importanță
Și nu supraviețuiește în afara clepsidrei
Noi nu suntem nimica, nici măcar un cuvânt

Suntem poporul de orbi, grași și urâți
Mergem cu capul plecat pe umărul celui din fața noastră
Dar în față nu-i nimeni
Decât uitarea.

Noi suntem efemerul, a vremilor gunoaie
Miciuna ce te face un pic să fi frumos
Un cântec care arde, un cer ce se îndoaie
Și praf în capul străzii când o străbați pe jos.