Din luminarea florii de zăpadă
Și-ntunecimea unei nopți de pradă
Te-ai întrupat... și-ar fi rămas să vadă
Și soarele din cer, și luna fadă
Ce se ridică dintre nori,
Un chip,
O roadă-a-nseninării unui înger intristat...
Dar n-a rămas, căci ziua s-a mirat
De trupu-ți sfânt, și noaptea s-a schimbat
În zi și cerul luminat
S-a rătăcit
Și-n tulburare te-a răpit
Să fii a lui...
Ai fi-ncercat să te opui
Și-ai fi-ndrăznit să spui
Că nu-i sortit, să moară, nimănui
Așa...
Dar trebuia să te supui...