După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat –
mușcătura mărului -
numești în cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent,
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lîngă dragostea noastră firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gîndești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surîs blînd,
știa că nimicul la care mă gîndeam este cu totul altul decît
nimicul la care se gîndește ea, cînd o întreb, La ce te gîndești?
îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cît de mulțumiți și de indiferenți sînt ei doi, e duminecă, o zi în care stă să plouă, ce s-au gîndit?, să-i facem ăstuia o vizită, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de oră în plus, au lenevit în pat discutînd ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din cînd în cînd întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mîine cînd trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gîndește că o să încălzească mîncarea, el se gîndește la ziua de mîine cînd trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plînge mult. Se dezbrăca plîngînd,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi –
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plîngea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atît de îndepărtată,
am atins-o: cu vîrful degetului arătător pe vîrful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vîrful degetului meu arătător apăsat pe vîrful degetului ei arătător.