Pe catargele speranței se înalță acel vis,
Ce mă poartă zi și noapte spre eternul paradis.

O iluzie frumoasă, de adolescent naiv
Ce-a crezut în viața toată, chiar așa: intuitiv.

Mă credeam pasăre albă, care zboară sus prin lume,
Și-am căzut rapid în jos, m-am izbit de-a mării spume.

Apoi, m-am lăsat purtată de valuri necunoscute;
Vrând să-not, am fost târâtă pe meleaguri mai urâte.

Am lăsat din aur sfânt pe piatra aspră a vieții,
Dar acum știu ce să fac, voi întrece toți poeții.

Știu ce este visul meu, acel mai „presus de fire”:
În palate de rubin, este marea mea iubire.

Încă nu am regăsit-o, dar cred că-ntr-o bună zi
Va veni pe veci la mine și prietene vom fi.

Da, îl voi găsi pe-acel ce-mi va da inima mie,
Ș-o va lua apoi pe-a mea, căci al meu a fost să fie…