Cînd se făcu în sfîrșit liniște,
Am descoperit că nu mai am suflet...
Nu îmi venea să cred!
Căzuse printre foile acelea mari de hîrtie
Și abia mai mișca...
I-am luat fața în palme
Dar îmi evită nervos privirea...
Exasperare...
O stare de sfîrșit de film prost.
Doamne, ce gol în stomac,
Ce rușine!
Îl țineam să nu cadă
Abia își tîra pașii;
Bolnav...
Pretutindeni priviri ironice și milă.

Răcoarea serii îl învioră
Puțin.
Apoi îmi ceru apă.
Și o batistă...
Pornim din nou.
Gemea uneori și amețea.
Nici nu mai îndrăzneam
Să privesc la oameni...
Doamne, ce rușine...
Îmi duceam sufletul
Pe străzile orașului
Ca o povară.