Către soare
Ochii mi-i întorc;
Lumina crudă a dimineții
Îi rănește dureros de dulce;
Pe aripi de visare, amețit
De albastrul adânc, cu tente de infinit
Al cerului
Îmi încep matinala urcare.
Zborul spre înălțimi
Produce detașarea atât de necesară
Traiului cotidian, perpetuei târâri, mișunări
Prin furnicarul murdar si meschin
Al lumii obișnuite.

Către soare
Ochii mi-i întorc;
Lumina crudă a dimineții
Îi rănește dureros de dulce;
Pe aripi de dural si-oțel, ușor
Legănat de curenții de aer,
Având undeva adânc înfipt în urechi
Zumzetul ușor al motoarelor la croazieră
Îmi încep matinala urcare.
Ochii avizi de albastru surprind
Zâmbetul soarelui în sclipiri jucăușe
Pe aparatele de bord; Totu-i normal
Par sa spună, iar eu urc, urc, mai sus
Contopit cu mașina care mă poartă,
O conștiința eliberată de chinurile cotidiene.

Către soare
Ochii mi-i ridic,
Cu capul dat pe spate
Plutind încă în beatitudinea
Zborului.
Cu geamăt prelung, de ușurare
Motoare ce se reduc,
Þăcănitul diferitelor contacte
Tresărirea ușoară la scoaterea flapsurilor
Și a trenului, toate se contopesc
În melancolia reîntoarcerii. Pe pământ.
Dar… dar am fost acolo sus.
Și mă voi intoarce, mâine.
Negreșit.