Gustul trupului tău
Mi-a rămas printre dinții mei albi,
Arși de dogoarea
Văpăii din suflet.

Mirosul trupului tău
S-a răsucit fuioare, fuioare, și s-a rătăcit
La rădăcina firelor de păr
Ce îmi acoperă emisfera mea nordică.

Mătasea pielii tale
Am simțit-o arzându-mi simțul meu
Tactil,
Dulce și dureros, sau dureros de dulce
Până când am rămas
Despuiat de hainele cu care
Îmi acopeream bolta mea înstelată.

Ceștile întoarse ale sânilor tăi
– în care nu ghicești nimic, cum spun
Poeții –
M-au făcut să sorb
Amarul și nectarul
Cufundării în dulcea uitare
A minunii că ești, a–ntâmplarii ca sunt.

Gustul trupului tău, iubito
L–am luat și m–am învelit cu el
atunci când te-ai dus;
L-am făcut haina de vulpe polară,
Sau poate cărămizi refractare
Pentru focul, văpaia, dogoarea
Sufletului meu.