Frații mei de la Moldova
n-au uitat versul și slova
care-i leagă de români
deși sunt tot mai străini,
tot mai singuri în țara lor,
tot mai supuși vremilor.
Doi vecini, aceeași limbă,
ne privim din tindă în tindă
peste granița de sânge
(care încă tot n-ajunge),
peste granița de apă
(nu mai seacă niciodată),
peste granița de dor
(care e nemuritor).
Ne-a-nvrăjbit de mult istoria
și noi nu avurăm gloria
să luptăm până la unul,
să arătăm că românul
nu-i ușor de rupt în două.
Am tăcut. Sperând într-o nouă
zi în care alții
ne-or lăsa să fim ca frații.
Și tot stăm la mila lor,
un popor și alt popor,
despărțiți de un tratat
comunist și blestemat.
Incapabili să fim Unul,
stăm cu ochii la nebunul
care din estica zare
ne tot sperie cu războaie
dacă îndrăznim ceva.
România și Moldova,
doi foști frați, acum vecini,
așteptând de la străini
învoiala să trăiască
în vechea casă părintească.

Frații mei de la Moldova,
nu uitați versul și slova,
măcar de nu ne-om uni
să putem încă a vorbi,
să putem barem cânta
despre țara mea și-a ta,
unite-n Þara fără nume,
unica „țară” din lume
fără politicieni, fără hărți,
fără vameși, fără porți,
Þara Libertății Gândirii,
a Fericirii, a Iubirii...
N-are un nume stabilit,
însă-i plaiul locuit
de toți ce simțim la fel,
eu, tu, ea și el!
Chiar dacă nu ne știm,
tot putem să ne iubim.
Astă țară în suflet
o avem cu toții!
Să n-o cedăm prea ușor
Morții!