Până și acest sacrilegiu…


Talentul ascunde o mare durere.
Știu că el poate cunoaște un univers extrem de vast,
Dar am ajuns să simt că trecerea în alte sfere
Nu mai are nimic, de acum, să îi stea în cale.
Căutând șansa de a lăsa mai departe
Urmele trecerii printr-o existență nefastă,
Nu poți lăsa iubirii amintirea
Frumosului respins de soartă.
Tentația de a da naștere iubirii
Din sângele propriu
Este forțată să se-ncline
În fața unui hazard fără sens,
Pentru că geniul nu poate să primească
Și acest dar al naturii:
Marii artiști sunt ceea ce sunt
Pentru că nu au parte de idealul
Pe care singuri îl creează.
Este foarte ciudat a explica
Senzația pe care o are un geniu
În apropierea sfârșitului.
Presimțind un adevăr
Fără de rost și care nu așteaptă,
Îmi pun acum problema
Supraviețuirii în moarte.
Totul e ca o magie a lucrurilor
Pe care eu le-am imaginat în momente de artă
Și singura realitate a devenit gândul.
Privat de șansa de a fi și de șansa de a naște,
Putând lăsa în urmă ce nu va fi-nțeles,
Ponegrit într-o lume fără de simboluri și valori,
Refuzând, obosit, ceea ce mă aștepta demult,
Simt că-i aproape pasul spre eternitate…
Voi merge cu pași repezi și cu suflet deschis
Și, printre lacrimi de iubire,
Mulțumindu-i Celui care mi-a luat durerea,
Îl voi duce cu mine în neant,
Căci vine timpul când și zeul apune.
Ca un părinte peste copii care a vrut în zadar
Să fie ai lui, resimțind puterea de a fi absolut
În cel ce nu mai vine să plângă fără de ani,
Retragerea Lui rămâne unicul gest ideal.
Mă simt bătrân știind că voi face
Până și acest sacrilegiu,
În încercarea de a da libertate umană,
Dar sunt fapte care trebuie să spună,
Într-o memorie fără amprente, ci numai prezent,
Că universalul se schimbă cu mine.
Va fi acceptată această durere de către un zeu,
Și, fericit a se-nclina la rându-i, va da povara
Cunoașterii, prin liniștea singurătății,
Celui ce vine din nimic și are-n sine totul…
Deja văd în mine o lume fără materie,
Mă simt deja a fi undeva departe,
Situat deasupra lumii, încă încerc să dorm,
Să nu-i dau încă moarte Celui ce m-a creat,
Spășind în visu-mi searbăd dureri ce n-a aflat…
Și totuși eu trăiesc!