O secundă mă desparte de veșnica-mi singurătate
În veacul cel mai negru, privesc fără mortalitate.
Nu pot înțelege de ce visarea mea e fără margini
Și-o port în suflet prin iubirea-mi ce e curs de lacrimi.
Plec astăzi capul în fața morții care îmi zâmbește
Aș vrea să-i zâmbesc și eu în ciudă, să nu-mi pese.
Dar deocamdată doar ea râde, când eu plâng
De iubirea mea ce singur o trăiesc și inima ce-o frâng
Când îmi răsare un gând ce trist mă înconjoară
Cu o aură de pace, atât de mistică și atât de-amară.
Ce gând nemuritor din nou îmi pare mie moartea
Ce orizonturi necuprinse se deschid visând la ea!
Hotărât par azi să mor, să nu mai simt nimic
Dar cât de falnic voi fi mâine, prin al iubirii pic.
O picătură de otravă, e dragostea ce-o caut neîncetat,
Iar când nu cade pe sufletu-mi, eu plâng ce nu-mi e dat.
Păcat de lumea asta, ce n-o pot înțelege cum aș vrea
Păcat de ea, că mă va pierde. Oare nu mă înțelege nimenea?

...........................................................

Fericirea o căutăm în stele, dar stelelor le pasă oare?
Ca și noi se sting și ele, ci doar noi le știm nemuritoare!
Noaptea noi vom scrie minunați, de-a lor lumină
Ce pe fruntea noastră și-a găsit acum odihnă.
Le încredințăm a noastre vise și simțiri terestre
Toate cele ce le-avem... dar ce a fost nu mai este.
Un început au toate, dar și-un sfârșit le e menit
Deși e scurtă și prea mică viața, e păcat de n-am trăit.

...........................................................

Pacea verde a naturii e frumoasă ochiului iubit
Dar e atât de tristă celui ce-are visul neîmplinit.
Căci el vede azi ce mâine va fi doar o amintire
Câte gânduri se lovesc în a lui minte de a ei amăgire.
Tainic între ură și iubire a lui viață va alege
Cine oare e acolo? Cine-l poate înțelege?
Diamant neprețuit pentru el, e azi ce moare
Când cu-al ei pas grăbit, se duce în uitare.
El pe un mal de râu, va reuni a lui chemare
Ce prin lacrimi se va scurge-n apa curgătoare.
Păcat de dragostea, ce-n noi se pierde prea devreme
De ce e așa? Oare ea chiar nimic să nu însemne?

...........................................................

Leg de al meu vis o mie una de graiuri înțelepte
Sunt doar cuvinte fără sens, ce-n capul meu par drepte.
Dar cine-i să le înțeleagă fără a le trăi măcar odată
Când oamenii învață doar ce le e pus în față!
E trist să vezi atâtea minți ce adevăruri au grăit
Și nimeni nu le bagă-n seamă și stau în tomul prăfuit.
Secunda ceasului ce ne aduce gândurile eterne
Ce merg spre infinitul nemuririi, de unde timpul cerne.
Părem legați de prezentul ce trăiește azi prin noi
Doar gândul ne tot zboară prin trecut și viitor.
Dar pe când trecutul doar în amintiri îl regăsim
Viitorul este un timp ce niciodată n-o să-l știm.
Căci el e plin de vise și bucurii ce le dorim
Și doar de noi depinde să le și împlinim.

...........................................................

Ați privit vreodată atenți, natura-n jurul vostru?
Ați văzut cum ea din moarte învie ca un astru?
Când vine toamna cu ploile prea crunte, reci
Întreaga ei splendoare pare că se duce-n veci.
C-apoi iarna s-o acopere cu albul ei imaculat
Și-n sloi de gheață să transforme tot ce n-a înghețat,
De totul pare mort și fără viață, pare nemișcat,
Dar vine primăvara și ghioceii-s primii care se arat.
Micuți și drăgălași ei se ridică și râd la soare
Din zăpada ce deasupra lor se topește și curge șiroaie.
Pomii înfloresc iar cu mirosul lor îmbie înconjurul
Într-adevăr natura noastră e asemenea cu aurul.
De ce o distrugem noi? Noi oameni muritori
Distrugem singurul lucru, ce-avem nemuritor.

...........................................................

Și totul pare fără sens, noi suntem oameni neînțeleși
Plutim prin lume, și credem că suntem cei aleși!
Oameni, noi, simțiri atât de pure, nestemate lucitoare
Piară totul în pustie, cu o strălucire amăgitoare!
Căci cine oare în lume, e capabil să separe
Fiarele de oameni și oamenii de fiare?