BLASFEMIE


Cum să pot crede în infinit când totu-n lume piere
Iar al meu suflet chinuit prin spaima morții trece,
Când însuși Dumnezeu e un vis stupid, nălucă efemeră
Nu îmi rămâne decât să mă sinucid, sau să devin
himeră.
De nu voi fi fiind un biet nebun, ce altceva-mi rămâne de făcut
M-am săturat de tot ce-i bun, nu vreau o viață doar de împrumut,
Nu vreau să mai ființez iluzii, mai bine să hrănesc cu trupu-mi
Doar viermii cei hulpavi ce-abia așteaptă să se înfrupte din belșug,
Cu viața-mi cea săracă ce nu putut-am s-o trăiesc așa cum se cuvine
Și cine știe dacă nu așa-i cu mult mai bine.
Nu vreau să cred în viață, și strig în gura mare a mea
nemulțumire
Să se termine cu mulțimile de rând, cu proștii înmulțindu-se în neștire.
Ce Dumnezeu scârbavnic o fi având nevoie doar de oștiri supuse
De preoți ce proclamă ascultarea, de saltimbanci ce râd, dar nu pe-ascunse ?
Ba eu, umilul spectator, să mai declar că sunt chiar fericit
Că mi s-a dat răgazul să trăiesc printre lighioane,
Și să declar că-s singurul tâmpit, de nu voi crede totul
fără cercetare.
Să-mi vând și sufletul acelui idol care, pesemne s-a
scrântit, se pare
De prea multă iubire poate, de milă pentru cei săraci cu duhul, oare ?
Nu vreau să mă încred în falșii zei ai lumii, mai bine tainica însingurare
Să mă cuprindă pentru totdeauna, iar libertatea
fie-mi călăuză-n continuare.
Desigur, se va spune că-s credul, naiv, prostit de propriu-mi vis
Dar dacă singur visul este adevărul, cel mai presus de orice fire
Și nu-i chiar totul pe acest pământ doar crudă amăgire ?
Atunci chiar eu sunt Dumnezeu și tot ce este închipuire
Îmi aparține numai mie, singurul viu din întreaga omenire.