n-ai venit.
credeai că o sa-ți răpesc ore din condica nesemnată la slujbă
cu scriituri de tulpini fragede, cu gandaceii-domnului,
claie peste gramadă pe resturi de bușteni.

n-ai venit.
presimțeai aiureala albinelor imbătate de o amarâtă
floare de podbal,
ca și cum doar ordinea gheții ar fi regină
peste lumea scaldată în raze timpurii.

n-ai vrut să vii.
iți spuneai(asta e de la radioșanț)
că n-o să faci fața prietenilor veniți de la Piramide
în fracuri negre-obosite,
că o să stai pe scaun ca un papițoi
nu voiai să recunoști...
te așteapta lumea, dar nu să o privești din ochiul tău de vultan
plictisit de prostia căldurii
eh...

nu, nu ai vrut pur și simplu.
ce ți-ai zis, că o să-ți cer să ridici nivelul cerului
cu o pentagonală interogație
pentru piepturile însorite ale câtorva ciocârlii
trimise în șomaj tehnic
cu un zambet sec de tiran?

n-ai vrut, sau poate,
mai știu eu?
de fapt
s-ar putea nici să nu exiști,
primavară!
caricatură condamnată
la zidire
în meterezul reavăn
al unei unei gropi,
de unde n-ai să știi niciodată care ți-e rostul,
meteahna și semnul.

primavară,
înșelătorie pe față!
eu nu sunt un cărăbus amezic,
habar n-ai
ce se ascunde dincolo
de circul meu
cu stele stele zburătoare
și flori de rândunică.

ia-ți gândul că o să mă afli vreodată
așternându-ți la picioare covoare de iarbă
pe care nici măcar
nu le mai vezi de la inălțimea
frigului tău princiar,

primavară a nimănui!