Ai un fel de nestare. Îți miști buzele mărunt-mărunt, ca frunzele de plop bătute de vânt, te arcuiești boltă peste mine și mă cerți, cuvintele toate sunt grele și roșii ca niște peceți. Eu nu te mint niciodată, inoroagă, nu vreau să te îngenunchi sau port de dârloagă sau să te călăresc pe deșălate sau să arăt frumusețea ta ucigașă lumii mirate. Degeaba îți vânturi cornul de leac și te cabrezi trăsnet, nu vreau să te dau în vileag. Vreau doar să-mi mântuiesc cu tine rănile, să-mi umplu cu tine nările, să pătrund ce am de pătruns, pe ascuns. Nu o să te doară, mârțagă, din albă ai să fii neveșnică și pagă, pete-pete o să ai pe greabăn și plete, și rotundă ai să fii și născătoare de mânji. Sau poate ai să te naști din nou evă, ca orice femeie roditoare, plină de sevă, sau poate doar ai să mori, noaptea, după o ploaie de sori. Eu nu te mint, sunt doar un vânător ce te va răpune cu iubire, ușor.

Nu avem voie să călătorim pe cercuri în picioare, în zile de joi sau de miercuri și nici să ne aplecăm în afară, să conducem cu viteza luminii sau cu o viteză amară. Sunt legi, restricții, limite ce aplicate ștampilă pe voința noastră nasc contradicții. Zăbalele firii le-au ținut de-a pururi alții în mână,

Ai veleități de înger căzut sau poate mie mi s-a părut că ai vrea să planezi dintr-o dată, dintr-o dimineață încoace prea jos. Nu mândria ascunsă precar, de femeie frumoasă, și nici pieptul lăsat cu nonșalanță să bată ochii străini ca un amnar sau ca două tăișuri de spată, nu te fac, nu, nu te fac un înger căzut.

Am hotărât ca astăzi să facem primăvară. Să stoarcem albul ce a mai rămas în nori! Să-i umplem cu sămânță! Hai să ne plouă iarbă pe suflet, iubito.

Acum suntem la ora de echilibristică. Iubito, vezi unde pui piciorul și cum miști din glezne, grumazul sârmei se îndoaie lesne. Este de fapt un ombilic, știi tu, cel de care ne atârnăm de la naștere, probabil, spre un mare nimic. Așa este, iubito, ai dreptate, un simplu buric. Þine-mă în mâini contragreutate, balanță, un ins trecut de juna etate, spânzurat caraghios, transpirat și nervos, peste clipele noastre toate.

Desigur că ne stă minunat împreună, doar sunt iubit de cea mai frumoasă femeie.

Mâine va fi mai bine. Spui tu, pieptănându-ți părul dimineața devreme, din el curg liniștiri, iar în el se ascund somnoroase dileme. Oglinda-mi arată un zâmbet din cealaltă parte a firilor tale, e vălurită albastru de-al tău tabiet, dincoace de undele sale te-ascunzi în minciună ca într-un castru. Mâine va fi mai bine. Spui tu răspunzând altei chemări, fremătând ascuns, adulterin, din caldele-ți nări.

Să ne întoarcem spate în spate și să punem o lume de pași între noi. Poate astfel, cu o mare bucată de humă inundată de ploi aflată la mijlocul perechii noastre, ne vom visa altfel. Eu voi fi ceea ce tu cauți demult și tu aceea pe care am voi fi pierdut-o de curând.

Þi-e teamă de a nu te prăbuși de pe cuvinte în lume,

Bem vinul plimbându-l prin gură.
E roșu.
Tu ești roșie,
aproape neagră de roșie
ca o mură.
Un buchet de arome
în care ne amestecăm toată iubirea de o viață
într-o singură seară.
Ne bat lumânările cu lumina incertă
în frunte,
un fel de sfințenie prohibită,
ne așează nimburi liniștite pe frunte,
de iubit și iubită.

Odinioară am învățat să inventez o Doamnă. Desigur era de inspirație divină. Nu-mi asum întregul merit așa cum nu-mi asum curgerea inversă a Nilului și nici ochii meteorici ai lunii dar totuși se pare că eu sunt motivul prin care Doamna a reușit să existe. Starea motivului a fost la început plictisul ca mai apoi să fie totala lipsă a acestuia. M-am renăscut în mii de generații purificate la un moment dat în apele care s-ar fi înecat inorogul, am și murit în foarte, foarte multe generații. Important este că nu am uitat niciodată să fiu un patetic co-producător al Doamnei și să continui fatidic a-i rămâne un motiv existențial. Mă nasc dând naștere, procese simultane, mai inexplicabile decât relația ou-găina și mult mai palpabile decât junghiul ce-l simt permanent într-o coastă lipsă.

Hai să fugim în cerc. Să ne învârtim țipând

Cuvintele mi se sting înainte de buze.

Te-am așternut pe paginile mele de atâtea ori, iubito. Ca un cocoșat egoist și avar, speriat de urâțenia mea și perfecțiunea în care te zbați încătușată, am tot pus fără sfârșit rimele după bunul meu plac. Am rupt bucăți din noi împletind sânii tăi plini cu pieptul meu gol,

Uită-te cum sfâșii încă o bucată din tine. Îți iau sânii, îi asemăn cu aroma pâinii și-i arunc pe hârtie drepți, lăptoși, invers, luminați de lumânare, de fulger, doar ca să-mi iasă un vers. Te stivuiesc în poezii, de dragoste, mii, nesfârșite

Prin locurile acelea nu a trecut încă nimeni, poate doar povestitorul, în serile în care fruntea sa se apleca asupra unor foi dintr-un caiet pe care scria cu litere de o șchioapă: „încercări”. Erau tot felul de întâmplări în acele rânduri. Unele începute, ca temelia unei case rămasă deschisă ca o gură flămândă spre cer, altele neîmplinite ca un acoperiș de palat desfășurat maiestuos pe nisip, fără pereți, fără vitralii.
Dacă aruncai o privire peste umărul său, în acele seri în care era singur, îi vedeai mâna cum șovăia pe hârtie încleștată ca un cioc de pasăre pe un rest de creion. Se plimba într-un du-te-vino neliniștit, tremurat, muritor

Durerea nu există, se întâmplă doar o iluzie ce mă mușcă roșu de lacrima stângă.