Îmi pare-a fi chemat de muze de-atâtea ori pe zi în budă
Dar niciodată ochiul ager nu va vedea vreuna nudă;
Ne-ai deocheat cu-al tău aplomb o, poppă adulat de târfe
Când versul tău atât de orb de babe-i închegat din bârfe...

Cu scâncet grav, baritonal, printre obrajii groși se pare,
Alcovul harpiilor umpli cu-a criticilor grea duhoare...
În pielea ta de monstru sacru cicloane pier nemestecate,
În urma ta rămân cadavre în rânza lumii aruncate...

Ridicol?Reticent?Ilustru.Cuvântul tău prăsește carii
Ce versul nostru antagonic au transformat forând, în arii...
Pierdute totuși în amurg de geana patimilor spâne,
Le vor găsi prin așternut iubiții pașnicelor zâne...

Cu-n rânjet astringent, Centaur, ne-arunci adesea în angoasă,
Mușcând cu patima frustrării zăbala grea din piele roasă...
Împungi cu pana boantă cerul cercând lumină să strecori
Și sorbi cu sete ploaia deasă – pișat al zeilor din nori...

Apoi revigorat te cațeri pe stânca prinsă-n chingi de vânt –
Lui Prometeu părându-i drumul atât de scurt către pământ
Căci herculeana ta putere din lanțuri a făcut condei –
Sătul de versuri înțelepte, sărmanul zeu muri holtei...

Cum zorile te știu pidosnic, refuză lumea an de an
Lăsând străinul întuneric în tronul tău olimpian,
Dar vlaga vieților rămase în vâna largă de bour
Ne-ndrumă pașii spre lumină cu câte-un strașnic șut în cur...

M.T.(16 martie 2003)