și știu că sunt deja o stalactită
după aerul de peșteră ce-mi bântuie sufletul
după liliecii ce mi se zbat între tâmple
ghidându-se după ultrasunetele gândurilor
după picăturile limpezi ce-mi șlefuiesc obrajii
cu ritmicitatea unui ceasornic elvețian
făcând și mai greu de suportat singurătatea
din când în când
la lumina câte unei făclii
măsor cu înfrigurare distanța rămasă
până la stalagmita pereche
lăsați, vă rog, o făclie aprinsă,
când mai treceți pe-aici,
n-aș vrea să-i simt prima atingere
pe întuneric