El nu tine tară de-a doua
Ca marmură albă în miei arde seul
Si el luminează cu roua
Spre tronul de sare pe care stă zeul.

Aici doarme zeul pe patul de piatră
Cătelul pământului umbra si-o latră
Născut a fost zeul pe scutec de sare
Si-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.

Plângeau de durere, de dor sau de jale
Măreau pe Zamolxes pe oricare cale.
opreau cu stiintă si marea si plânsul
În sângele lor ei dădeau tot de dânsul.

Si-a fost bucurie în sfântă cetate
Că zeul Zamolxes stă liber în toate
Purtat de plugari, de păstori si de schimnici
Dar zeii ceilati îl râvâniră potrivnici.

Si atunci cu tristete, Zamolxes frumosul
Ca - întreg să rămână în tară folosul
Se trase în munti într-o pesteră tristă
Să creadă rivalii că nu mai există.

de acolo veghează si-i creier de bine
Ai lui niciodată să nu se închine
La zeii străini cu a lor cârdăsie
Si liber si teafăr, poporul să-i fie.
.................................................

Pe patul de piatră el stă într-o rână
Si tara si-o sterge de lacrimi cu o mână
În cealaltă mână cu degete grele
Îsi poartă pământul vâslind printre stele.
........................................................

Cătelul pământului umbra i-o latră
Si zeul se culcă pe patul de piatră.