noaptea-mi canta refrene de ploaie
si-apoi ma leaga,
refuzandu-mi orice drept la recurs,
la aparare,
la sentiment,
la gand,
la fiinta...
cand se crapa roua peste iarba molesita de somn
ma voi preface
ca n-aud cum ma striga
splendoarea matasoasa a unei luni
amortite in admiratie,
contempland stropii de iubire scursa
peste trupurile noastre ca doi nori;
si daca sunt nori
sigur e ploaie
si sigur ne vom iubi
sarutandu-ne imoral
intr-un zbor fara noima
spre disperarea unei ratiuni
exilate in Euxinul oarecare si-ndepartat;

fara bilet de intoarcere.