poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-01 | |
Vino la mine mare inspumata
Sa-mi umpli golul larg din piept , Caci pe altarul suferintei , socot ca stau... Nedrept. Dreptate este oare cand pentr-un gand maret , A fericirii raza te palmuieste cu dispret? Pentru ca , imbatat de roua-i veninoasa , Pe piedestalul sau edenic prea mult ea nu te lasa. Iluzia ei dulce se clatina deodata Si te visezi din ceruri scuipat de Sfantul Tata. Ca o ghiulea , naprasnic , te prabusesti din nori In vesnica tarana in care va sa mori. Din groaznica mocirla incerci sa iesi afara , Dar limba ei murdara pe gat ti-o infasoara Si intr-un joc malefic al limbilor de foc Tu-ncerci sa fugi departe , dar de fapt stai pe loc. Cu cat te zbati mai tare in propria-ti mocirla Ea mai mult te cuprinde parca cu-un fel de sila. Incet si molcom tu te scufunzi far’ de scapare Si te privesti pe tine inlantuit pe-al suferintelor altare. Legat de piatra rece , in neputinta ta , Doar tu ascunzi in tine cheia ce te-ar putea salva. Esti singur , gol , legat de masa , In jurul tau uriasi asteroizi prea lent se deplaseaza. Decorul alb , spitalul tau hipnotic , Se leagana in juru-ti dansand un vals demonic. Si-atunci cand a ta fiinta sta gata sa renunte La lupta care pare s-o stoarca de putinte , Un fulger care vine de nu se stie unde In teasta te izbeste si-n mintea ta patrunde. Paralizati raman asteroizii-n aer Si cosmosul tau alb talazuri nu mai are. In gandul tau aprins rasuna-acum o sfanta intrebare: -De ce stau eu inchis in propria-mi inchisoare? In clipa aceea scrasneste viu al libertatii fier Si lanturile care te legara , in departare pier. -Control asupra mintii mele am doar eu , Si mie-mi apartine hotararea sa patimesc sau nu ca Prometeu ! Cu propria-ti gandire colinzi prin tine insuti si nu te mira Ca treci pe rand si prin decorul alb si prin mocirla. Apoi ajungi din nou pe aripile vazduhului albastru Si te indrepti vertiginos spre-al fericirii astru. Zaresti inca o data al fericirii piedestal si il doresti cu insetare, Mult timp tu ai lipsit si el acum e mult mai mare. E-un paradis ce-acum din nou iti apartine , Cu munti , paduri si potgorii de struguri pline , Cu lacuri limpezi , mari si-un cer albastru luminos. Tu te infrupti din toate-acestea bucuros. Aceasta bucurie iti este tie vinul Care te-mbata strasnic daca-i saruti veninul , Si cand incerci sa te inneci in marea cea de fericire plina , Ajunge s-o atingi , atat , si piedestalul iar se-nclina. De asta data tu esti mai sus dacat intiia oara Si cazi din nou spre groaznica mocirla Si te lovesti mai crunt de ea. De asta data te-afunzi mult mai adanc in neputinta-ti oarba Si zaua care-ti strange lantul e mai grea. Vino la mine a sufletului mare inspumata , Cu valurile tale-albastre sa-mi umpli golul larg din piept , Caci pe altarul suferintei , socot acum ca stau... Nedrept.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate