O poveste într-o lacrimă de copil
E mâna mamei ce îmi zice de deochi...
Așa târziu,
Ca un pămătuf din șoapte
Murdărit cu pastă și cu pocăință.
Dor ochii
Blestemați cu puterea de a ignora,
Cufundați în placenta viselor,
Cruntele cearcăne materne.
Plouă haotic la geam,
Înăuntru, moment de liniște.
Mama mea
E adierea sărutului Lui Dumnezeu pe buzele efemere,
Iar eu,
m-am mărit!
Și, poate,
Tot ce ne mai leagă
E acest joc rural de-a goni spiritele.
Ce vulgar!
Eu simt palma ei scorțoasă
Iar ea,
Cu inima unsă de mulțumire,
Prelungește delirul
Peste fruntea mea
„atât de frumoasă”

-Să fugă deochiul!

(7-ian-2003)