Mă ascund de mine în mine,
Fug de păcat lepădându-l în fapte și cuvinte,
Gândul vinovat mi se zvârcolește în minte,
Mă preling din toamnă cu toamna în vine.
Ingerul care mi-a fost dăruit
Are mânjite de mine aripile
Si-n loc să zboare, răscolește pământul
Cutreierându-i pribeag galeriile.

La judecata de dinainte de iarnă
Sosesc murdărită de păcat și de toamnă.
Nu am cum să mă apăr, sunt prea ascunse-n mine
Ultimele gânduri, singurele fără prihană.
Cine mă cunoaște? Cine depune mărturie?
Unde îmi sunt prietenii?
Cum de s-a veștejit curajul din mine?
E liniște și judecata nu va fi amânată.
Voi fi izgonită în întunecatul nicăieri?
Voi pleca de-acum în negrul niciodată?

Mână îndurătoare este mâna divină:
Trimite printre nori o geană de lumină
Si ochiul cerului-judecător găsește
In singura mea carte - ultima pagină,
Pe care am scris-o azi-noapte:
Negreala din gând picuratã pe alba hârtie,
Păcatele-mi din fapte și cuvinte în scris spovedite,
Developând ca-ntr-o fotografie
Contrastul negru-alb între ce-a fost
Si cât am încercat altfel sã fac sã fie.

Iar îngerul care mi-a fost sortit,
Chiar de-i murdar, pribeag și ostenit,
Eliberându-se din pãmântene galerii
Spre veșnicii albe-ndrãznește sã poarte
Gândul izbăvitor ce mi l-am tălmăcit abia azi-noapte.
Pe ultima filã din singura mea carte
Coboarã ninsoarea penelor lui
Pe care generos și le smulge grãbit
Una câte una, fulg cu fulg,
Sã mã acopere cu îngereascã nea
Din zori pânã la asfințit
Si mãngãiat de ea, într-un sfârșit,
Tipãtul sã mi se topescã în a rugii șoapte.

Si iarna? Iarna, o simt, nu poate fi departe.