Așa nu mai pot exista...
fără nici o vorbă ea trecu pe lângă mine,
fără măcar o privire, regină salbatică,
se duse spre țările de fildeș unde pasul ei o poartă,
spre mările purpurii și râuri ce niciodată nu-ncetează...
a mai curge. Spre dragostea ei perfectă care îi adia inima
ca petale răsfirate într-o briză subtilă și suavă.
Da, se duse...
departe tot înainte, niciodată în urmă,
căci în urmă eram eu.
Vroia să se rupă și totuși știa...

Claudia ascultă-mă:
Vom merge unde suflul tău ne va purta,
alunecând spre locul unde soarele răsare în sufletul tău
ca să încălzească sufletul meu, și-am să te simt ca pe un
râu ce ma inundă.
Nu vezi că la picioarele tale aș închina
fructele exotice ale unei insule singuratice;
cântecele păsărilor cerului, suspinul unei cascade
osândită la singurătate, așteptând... mereu așteptând;
parfumul din petalele de nuferi.
Viața mea dacă preferi.

Nimic nu e prea mult pentru una așa frumoasă.

Claudia privește-mă:
Voi lua stelelor strălucirea și lunii lumina,
voi răpi râurilor cea mai mică reflectare și soarelui scânteia...
doar pentru ca să-ți luminez ochii de vis.
Iți voi cânta cântecele lumii, voi spune mărturisirile mării,
voi povesti poveștile nespuse, ce fain te-au fermecat
... doar ca să te vad râzând.
Căci cei doi ochi ce sunt așa frumoși și-aproape,
Privind la ființa ta adâncuri răscolindu-le;
...te fac să uiți cuvintele... confundă gândurile.


Ca și cum n-aș exista,
Încearcă să plece și totusi știa...
Că eu eram tot ce căuta.