O, voi, stupide forme regulate,
Voi ce-naltati stindard intelepciunii;
Albul purtat de vanturi, dus si pierdut in stele,
Voi, rataciti ai lumii, cu minti involburate,
Catati doar liniste-n tacerea voastra.
Nu observati deasupra un miracul:
Natura-n ei, in voi, Natura-n toate cele.

Dar ati cazut: vai, voi, toti improscati in 'pace',
Va innecati in haosul gandirii necurate.
Priviri blajine,-ascune, vitregi copii ai lumii,
Gasit-ati oare rana? Ascundeti-o dar, bine !
Leprosi ai fericirii neintelese,
Cum puteti oare a gandi
Ca viata-i doar pentru-a muri?

Pasesc printre ruine, descopar cranii cu viermi mai intelepti.
Va apartin, staturi infrante, sunt toate ale voastre !
Ma-ntorc in nemurire si, de pe-o belvedere
Ochesc pagini nesterse, cu albul murdarit;
Le pun la capataiul vostru...
Dar stiu ca nu le veti citi: le stiti tot rostul,
Caci in final, sunt toate urmari far' de urmare.

Va parasesc: voi lua cu mine gloria
Si o voi duce mai departe, in Cetate.
Pleca-mi-voi diadema nepatata
In fata Celui ce mi-a dat o alta viata:
O viata noua, de-nceput, cu care voi urca
Pe treptele Cunoasterii, cu linistea celesta
Intruchipata-n firea mea, in cea de-a doua viata.