Pentru că merg pe tine,
tu ești acoperit cu urme de picioare,
eu am tălpile tocite.

Numai dacă sar nu ne-atingem,
sau numai dacă tu te surpi.
Unde mă termin eu, începi tu.

Alb sticlos, cu vedenii.
Se arată: o coborâre de îngeri,
o ridicare de cristale de cuarț.

O coborâre de zi și de seară,
un răsărit continuu
de diferite planete.

Nu știu dacă este cald sau dacă este rece.
Nu știu nici măcar dacă suntem singuri.
Trece ceva, dar nu știu ce anume.

Îmi ridic ochii, deasupra,
identic tu și suspendat mi te arăți.
Îmi întind mâinile și merg pe tine în pălmi.

Unde mă sfârșesc eu, te ridici tu,
atârn de tine ca un fruct prelung.
Dedesubt, foarte jos, aleargă cai biciuiți.

Dacă-mi dau drumul voi cădea într-o șa.
Dar nu îmi dau drumul.

Dacă rămân mai departe cum sunt,
voi îngheța sau mă voi aprinde.
Dar nu rămân așa cum sunt.
Închid ochii: se arată numai peisajul interior.
Adică negru, adică vânăt.
Îmi închid pleoapele până jos la picioare,
ca și cum aș fi un ochi.
Desigur sunt un ochi.
Dar în orbita cui?