Cine să mă bântuie,
ca strigarea ta de frică,
de atunci când ești tu singură,
cu genunchii la gură
strânși în întunericul singurătății?
Te văd așa,
mică,
mică de mi-e inima ruptă-suptă,
de aia,
că nu-s cu tine!

Cine să mă mântuie,
cum m-ai mântuit tu pe mine
apărătorul,
de fricile alea ale mele,
multe și mărunte,
de din plină zi?
Ne-am împărțit singurătatea în două,
câte una de fiece suflet.
Amărâții de noi,
și de spaima noastră nouă
și de ne-întregirea lui unu,
ăl fost.

Chircit de groază șușotesc:
Albăstruiee, albăstruieeeee,
Cine sa mă bântuie?
Cine să mă mântuie?

Pan
29.08.2002