morții nu se întorc și nu mai au nimic de spus
abia acum când desfrunzesc cu privirea copacul orb din fața geamului meu alb înțeleg
mi-au trebuit 1000 de anotimpuri pentru un apus de carpetă subțire
iar acum
iată
mâinile îmi transpiră a teamă și în mine locuiesc vocile celor plecați
bântui cu grație somnul felinarelor aprinse pe timp de furtună
pești uriași se zbat pe nisipurile gri ale plecărilor mele
ne adoarme ziua în pământul uscat al nimicului
prin smârcuri la capăt de pasăre albă lumea își deschide pântecul uriaș

ar fi trebuit să ne decolorăm sângele prea albastru
să ne redăm intacți părinților
ar fi trebuit să ascundem sub lespezi grele dezgustul sila nimicul
toate neputințele ce ne domesticesc alergarea cailor negri peste vaste câmpii

nimic din toate acestea nu s-a întâmplat
am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe
oameni murmurându-și aproape credibil insomniile
am văzut granitul strălucind în munți ce se nășteau din mare
și câte ploi neștiute de nimeni au săpat riduri fine pe surafața oglinzilor mute

nu am pierdut decât conturul zâmbetului odată argintiu
străluminând fantastic urmele celor pe care i-am învins
liniștea incertitudinilor și drumul ne vor purta de grijă mereu
e semn dinspre ape
sărbătoarea unei veri care ne găsește aproape bătrâni
decupăm sentimente
pentru nicicând

asculta poezia in lectura autoarei