Mâinile cu care ne vorbim, mâinile de care fug câinii
au dicție impecabilă.
Ochii rânjesc sau plâng ca alienații când valurile sunt prea verzi și verde nu-I cuvânt,
îmi storc lămâile în pleoape și mă prefac dormind, ochii-s mai tâmpi ca vitele.

Ridurile de care ne ținem în autobuz însă, ridurile pe care-și fac liniștit drumul anvelopele
se ascund în colțul cuvintelor mici, copii bătuți ascunși în șifonier, melc atins cu degetul de la picior
îți spun “ce frig mi-a fost azi”, ei spun “ ce proști!”
mă prind de tăietura din copilărie de la toporul lui Nelu
pe care o păstrezi cu grijă lângă buză
încolăcindu-mă ca șarpele de soare
mă țin bine, “ține-mă bine să nu cad!"
Ce bine că îmbătrânim în lanțuri bune!
Cei 60 de ani prea plini dorm neumblați pe marginea autostrăzii
până când vor face primii pași sprijiniți de lanțurile bune.