19apr2007


Ani de zile mi-am înăbușit inima, mi-am tăiat corzile,
să nu-mi mai vibreze în forte
la fiecare picătură de sudoare sfârâită în tigaia bucătarului,
la fiecare încruntătură din spatele ghișeului imobil,
la fiecare țipăt de claxon și scârțâit de ușă plictisită,
la fiecare pocnet surd de cană trântită pe masă.
Toate se împleteau în jur, sufocându-mă sub vina unei culori prea vizibile, prea vii și mă retrăgeam în fundal, prefăcându-mă că nu mai exist,
mă durea tot pieptul, strâns sub hainele dârdâite pe mine,
pierit sub muțenia ultimelor picături de sânge scurse din venele,
prin care un vânt cald bătea, stingându-mi frisoanele.
Poți să te sinucizi zilnic, mimând că trăiești, așa cum poți trăi eroic o execuție , îmi spuneam.

E o vară frumoasă în care îmi număr rămășițele
epavei naufragiate într-o lume sprijinită de o lumină în care pot respira,
este singurul ax prin care îmi mai pot roti ceasornicul,
zănatic, sărind adesea peste timp, deplasat în spații necunoscute,
inundat de amintiri deschise mereu prin alte porți, trepte urcând, coborând aceeași spirală spre cer, cu balustrada franjurată pe alocuri, cu prăpăstii abisale și versanți abrupți, scrutând echilibrul câmpiei și liniștea nesfârșită a lacului
cu nuferi desfăcuți în răsuciri ample pe oglinda dansată a norilor. Peisaj de Monet.