De la un timp mă risipesc în gânduri
ce le tot ard ca pe-o făclie vie
și-ascunsă-n mine ca-ntr-o albă noapte
croiesc cu sârg un fel de schelărie

Pe care urc un munte ce se surpă,
alături stau prăpăstii fără fund
în care nici izvorul nu mai curge
ci doar ecouri stranii îmi răspund.

Și amintiri ce se întorc mirate
mă-ntreabă ce-am făcut cu-atâta cer
ce-l ascundeam cândva ca pe-o comoară
și visul mi-l puneam drept grănicer.

Eu îi răspund: l-am risipit în patimi
în drumul meu timid către apus
mi-au mai rămas; o lacrimă de piatră,
un trist cuvânt ce încă nu l-am spus,

Un boț de lut ce mâine-mi va fi trupul,
un suflet ce-a secat ca o fântână,
o mare-mbrățisând la țărm nisipul
și-un zbor cu-aripa-nfiptă în țărână.