poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 579 .



Care-i diferența dintre iubire și obsesie?
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alakazam ]

2007-04-08  |     | 



Cu soarele-n frunte, cu luna pe spate și sute de stele lipite pe-armură,
Pe calu-i în zale și șei lucitoare, aleargă-n galop prin lumea cea pură.
Și ore, și zile, și luni, și-ani și veacuri, milenii și eoni... și fără de-oprire,
Cutreieră timpul și caută-n vreme, acea infinit de perfectă iubire.
Acesta e omul ce vrea, dintre oameni, prin propria-i forță, să urce-n grandoare,
E omul ce știe că nu poat’ s-așeze, fiínței iubite, nimic la picioare,
Dar viața, degrabă, robaci ca un sunet, ar fi oricând gata s-o dea făr’ s-aștepte
Nimic ca răsplată. Acesta-i amorul: capabil să-nchidă și minți mai deștepte!

Cândva, nu știu data – și nici nu contează, căci timpul nu are zenit sau geneză –
Căzut-am pe gânduri iar inima toată, trădatu-m-a-n școala cu viața drept teză,
Și fără de veste, treptat-antitetic, urmat-a povața destinului – gâde,
Bătând ca nebuna, pârdalnica biată, privindu-l pe-acesta cum râde și râde.
Căci – ah! – el, destinul, malefic, de sorții, îl pun peste capul vréunei persoane,
Nu vrea și nu poate să se mulțumească bătându-i, puternic, norocu-n piroane;
Cândva, deci, prea iute, ca gându-mi să-ncerce să fie pe fază și-n frâu să mă țină,
La doar o privire, așa o simțire cuprinsu-mi-a duhul! Avut-am vreo vină?

Amica ce-n lume, în ultimul secol, cu viața mondenă crescut-a minunea
De-a face pe-oricine să afle ce altfel n-avea nici un mijloc, teléviziunea,
Creatu-mi-a mie o poartă spre Eden, și-n prag așeza-ta o pânză de ace.
Se-ntreabă artistul, descoase savantul, de ce face Domnul atâtea ce face,
Dar nici muritorii și poate nici sfinții succes nu avut-au. Răspuns să nu fie?
Destinul există, ursita-i reală iar soarta în lume doar Unul ne-o știe?
Invenția-aceasta, spre ceea ce apoi avea să-mi devie temei de trăire
Mi-a fost o fereastră, apoi o pictură, apoi o icoană spre-un strop de iubire.

Un chip de zeiță ce-n spumă de apă, în antice timpuri, născutu-s-a-n mare,
Cu ochi de crăiasă, năsuc de prințesă și buze de zână, oranj la culoare,
Din filmul ce-o viață cu multe strădanii, și-amor – tot atâta, voia să arate,
Văzut-o-am pe-actrița ce-n viața-mi, de-atuncia, lăsatu-mi-a goluri și clipe uscate.
Lipsit de morală ar fi, al ei nume să-l scriu în poveste, căci ea e doar una,
Iar sufletu-mi, groaznic, străfunduri apasă, de când am văzut-o, doar noaptea și luna
Mă fac să cred, poate, c-o mie de piedici de-or sta împotrivă, suntém împreună
De, și ea, privi-va, în clipa aceea, cu sufletu-n zbucium, ca mine,-nspre lună.

Din clipa în care, sublima ei față, mi-a fost dată șansa de-a ține-o-n gândire,
De când, fără voie, întregul meu suflet simțit-a ce-nseamnă cuvântul „iubire“,
De-atunci, zi și noapte, o clipă-i o eră, de-atunci orice lucru e-o cruntă tortură,
Iar faptul că-n juru-mi un hău se deschide, mă duce cu gândul la dulcea ei gură.
Obsesie oare să fie această nespus de ciudată senzație-amară?
Pe gând mi-e stăpână; de-a sa melopee mi-e trupul o iarnă și sufletul vară...
Născut-a în mine senzații confuze, schimbatu-mi-a mintea, cândva misogină...
Acesta-i amorul: capabil să-nchidă și minți mai deștepte... Avut-am vreo vină?

Să simți cum că viața îți pare pustie, să vrei să îți pară, și lucruri puține
Să poată ca sufletul vesel să-ți facă, în vreme ce, tainic, te-mprejmui în tine,
Acestea sunt lucruri pe care oricine le suferă-n viață și-s unice, poate,
Căci oameni de nobile culmi precizat-au că dragostea-i una, așa cum nu-s toate;
Eu cuget și gânduri cu fond fără noimă, prin cap, paradoxuri, bizar mi se-nșiră,
Și de-aste reflecții surprinși sunt cu toții, și de-aste concepții și mintea-mi se miră,
Căci simt cum, eu, toate ce zilnic, prin lume, le fac și, banale, cândva, în vechime,
Părut-mi-se-ar fi căci sunt chiar simple lucruri... Ei bine, acestea, îmi par astăzi crime.

Când singurul lucru ce poat’ să te țină pe-a tale picioare e gândul că este
O șansă, acolo – oricât de infimă –, ca viața-ți să fie precum o poveste,
Și astfel, vreodată, sperând un miracol, de-a dragostei mreajă de foc, să ai parte,
Curmând fraza care, mereu consolează: „Femei – de pe Venus, bărbați – de pe Marte“,
Ei bine, – de-acesta e singurul lucru ce-n viață te ține, fiind totodată
Și singurul lucru ce, ziuă de ziuă, te bagă-n depresii – atunci, obsedată
Þi-e inima, frate, și nicidecum mintea; încearcă să-ți cauți cumva domolire,
Urmând a speranței continuă urmă,... dar slabă speranță să afli iubire...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!