Timpul, mână criminală în mănuși de catifea
ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,
strecurându-se flegmatic, a bătut la ușa mea,
să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.

„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-
n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ți-e de-ajuns?
Floarea vieții mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,
ai prădat, ai luat cu tine și-n tenebre te-ai ascuns.

Hai, privește-mă! Te uită! Ai venit să-ți ceri iertare?
Nu te iert! Ce stai acolo proțăpit și fără glas?
Poți să-mi dai napoi ce-odată am avut și tu mi-ai luat?”
„N-am venit să-ți dau, iubito, ci... să iau și ce-a rămas!”