atunci când în casă cineva ridica glasul
tata venea imediat și ne ruga să nu ne mai certăm
degeaba îi explicam noi că așa sunt disputele,
pasionante, înflăcărate, că nu pricepe nimic
înregistra tensiunile cu o precizie de seismograf

tata îndrăgea liniștea ca pe lumina ochilor
îi plăcea să ne facă daruri, ne înveselea,
își lua de la gură ca să avem noi cele de trebuință
era omul cel mai nebăgat în seamă din casă
deși crea în jur armonie, căci tot ce făcea
era atât de firesc încât nu ieșea în evidență

trăia pentru ceilalți, nu se plângea, nu citea scrieri sofisticate
nu se lupta pentru avansări la serviciu
ci muncea pentru noi, se bucura de reușitele noastre
și se mulțumea să facă bine celor din jur
vorbeam cu el la telefon și mă întreba când vin acasă
cu o emoție reținută ca și cum n-ar fi vrut să mă deranjeze

eu îi ziceam că am ceva important de făcut
și amânam adesea... când mă vedea se bucura ca un copil
mă îmbrățișa cu un surâs pe care îl simțeam
sfâșietor, de parcă m-ar fi văzut pentru ultima oară...
abia când a murit, am înțeles că trăia ceea ce zadarnic
mă chinuiam să înțeleg dintre vrafurile de cărți

în ziua aceea lumea a intrat în eclipsă
am bântuit în pas alergător străzile de parcă i-aș fi purtat sufletul
ca pe un zmeu invizibil cu un fir de rugăciune
la o intersecție am dat peste un tânăr orb care m-a întrebat de el
și mi-a spus că tata are grijă întotdeauna să facă milostenie
nu doar cu bani ci și cu un cuvânt bun

m-a întrebat ce e cu dânsul de nu a mai trecut
dar eu n-am găsit cuvinte să-i spun
m-am așezat doar lângă cerșetor și am tăcut până spre seară