Alerg prin puful fin al copacilor.

Primăvara aceasta
o să plantez un copac. El va fi mic la început,
dar, poate,

peste alte zece primăveri
voi sta
la umbra lui cu prietenii și vom fi fericiți,
în ciripitul vesel al vrăbiilor.

Iar fericirea ne va
crăpa trupul,
fericirea va inunda din carnea noastră

pământul.
-------------------------------

Doar noaptea cele mai frumoase flori
se deschid, iar
frumusețea lor este înfricoșătoare.
Ca un Dumenzeu viu.

Închid ochii. Ele
se ridică și plutesc deasupra patului meu

până cad
prada somnului în mirosul acesta îmbătător.
Singurătatea atunci nu mai are nicio importanță.

Ele coboară peste față
cu petalele lor suave

și încet, foarte încet
îmi scot
dinții și îmi umplu gura de sânge.
----------------------------------

Îmi pun unghiile false cu roșul lor violent,
mă fardez, mă rimelez
plus ciorapii de plasă și cizme cu toc cui.
Poate seara aceasta va fi bine.

Pe stradă nu am întâlnit nici un tip
care să mi se pară atrăgător
sau
unul în care să citesc un suflet bun, măcar.

M-am întors acasă către unu noaptea. Pe drum, însă,
l-am auzit.
Mergea încet în spatele meu.
S-a ținut după mine până acasă.

În fața blocului m-am întors brusc și
l-am luat în brațe.
S-a speriat puțin, apoi a înțeles tot.

Că îl voi lua cu mine acasă
și voi avea grijă de el.

Mi-a lins mânile și a
lătrat încetișor de plăcere.
---------------------------------