Cu mână încercând abisul,
cu gândul născocind cununi
și-n miezul unei reci furtuni,
cu trupul deschizând noi drumuri,
mă nasc din fiece sclipire
ce vântul-n praful iernii-o înfinge.

Femeie sunt, mult prea cuminte,
Când ochii lumii mă cuprind,
Dar el mă știe de nebună
De dor, de jar abia făcut,
Ce-așteaptă mugurii de pruni
Să-i dea miros de voie bună

O lacrimă-n obrazul tău,
Prietene, de-ți sunt, mă-ndură
Că nu am alt loc să mă ung
De mirodeniile clipei

Mă simt prea mică în poveste
Mă strâng la rădăcini, cu verde
Iar în zilele cu ploaie,
Strig cerului o sărutare.

Și tu, străine dintre ramuri,
Cuprinde-mă sau dă-mă-afară!