Frumoasă fuse vara, dar se duse
ca o mai veche, vagă amintire,
cum prin grădini și-n firea noastră
cândva trecuse-un înger să ne vadă,
și sufletul ni-l prefăcu livadă,
dar numai cât o ploaie trecătoare,
doar cât un vis pe care l-am visat,
și parcă azi trăim o lăcrămare,
prin care, Doamne, te vedem pe tine
cum plângi cu noi și parcă-ți pare rău,
că nu ne-ai dat destulă împăcare,
cu sinea noastră-n care te-am fi vrut
să-nlocuiești nevoia de lumină,
pe care frigul,vânturile-o fură
și vom rămâne singuri și săraci,
pe dinnăuntrul inimilor noastre
pe unde îngerul un semn lăsase,
ca o tămăduire, dacă vrei,
cum că trecuse și că ne sfințise
și-apoi ca fumu-n poala ta se trase.
Se duse vara așa...ca o părere
și o nedumerire mare a lăsat,
așa cum lasă-un vis neterminat.