Trăirile acelea
animale rănite
își ling umorile
peste sufletul meu.
Mă-ntorc spre carotidă,
moartea mă bate pe umăr
azi poartă costumul acela
de carnaval tăcut
de crepuscul și umbră.
Dansăm iar, ostenit
je t’aime moi non plus
iar duminică
mă privește cu ochii ei stinși
scurși din adâncul acelei seringi infinite,
mă bate
insuportabil de blând pe umăr cu coasa
și-mi spune în șoaptă:
Coboară-ți privirea,
copiii lumii sunt sub picioarele tale,
nimeni nu plânge,
e vremea odihnei.