alerg în cubul asta de casă cum un cerb alb
aleargă în mintea mea împădurită de gândurile
că vei veni cu un tren cu aburi
că mă vei săruta peste coasta ruptă
din care ți-am dat să mănânci viață atunci când
în întinsul meu de singurătate nu vedeam decât
zile ceramic colorate

un moment am crezut că aud locomotiva
urlând în gara cu porumbei
parcă strigai un nume
parcă nășteai un corp
parcă plângeai apele curgătoare

îmi doresc să te fi lăsat în piața aceea fulguită
cu un palton de pin
să te fi sărutat atât de lung încât să fi rămas
lipit de sângele buzelor tale înghețate

peste ochii tăi muge cerbul alb
din întinsul meu de singurătate
te aștept să vii te aștept să pleci

un moment am crezut că vad
femeia cum curge apă