După orele de-amiază,
Peste marele oraș
Vălul nopții se așează
Tulburat d-un vânt poznaș.

Într-o casă ca în toate,
O bătrână-nspăimântată
Stă privind afară-n noapte
Tristă și îngândurată...

Lângă ea trei copilași
Stau și ei neliniștiți,
Tot privind înspre oraș,
Ascultând nedumeriți.

Doar din când în când în șoaptă
O întreabă pe bătrână,
Vezi pe tata pe la poartă
Sau pe mama noastră bună?

Te rugăm, bunico, spune,
Ziseră târziu nepoții,
Mama, tata, când mai vin,
C-a trecut de miezul nopții?

Bătrâna cu gândul dus
Și cu ochii-n lacrimi calde,
Ridicând privirea-n sus,
Încearcă a le răspunde.

Să știți și voi că s-au dus
Cu alții-n astă seară
Și mie doar atât mi-au spus
Că merg să lupte pentru țară.

I-aș fi oprit, dar n-am putut,
Mi-au spus să stau cu voi
Că nu va dura prea mult
Și-or să se întoarcă înapoi.

E mult de-atunci sau e puțin,
Eu cred că nu-i de bine
S-au dus și ei, dar nu mai vin,
Va fi mai greu de mine...

Gândul mă-ndeamnă să ma duc
Să-i caut orice-ar fi,
La noi acasă să-i aduc
Să-și vadă de copii.

Îi auzeam vorbind la poartă,
„Noi mergem că acolo toți
Se bat pentru o lume dreaptă,
Tu să ai grijă de nepoți.”

Și la plecare-mi spuseră iar
Din pragul porții-nalte
„Sa nu îi lași cumva pe afar’
Că-i frig și vântul bate!”

Și duși au fost că nu mai știu
Numic de ei de-atunci,
Lăsându-mi sufletul pustiu
Și grija voastr-aice’…

Își zise-n șoaptă, voi vedea,
Sunt foarte răi tiranii,
Dar ce sa fac, de vor cădea,
Voi crește eu orfanii...

Așa cu greu, cum s-o putea,
O să mă zbat s-o duceți bine,
Doar bunul Dumnezeu de-o vrea
S-aveți noroc de mine.