Las clopotele timpului
Să străbată prin perna somnului,
Prin zidurile groase și umede
Ale vieții mele
Înăbușite de tăceri.
Secundele, sâcâitoare ca niște furnici
Care ți se urcă pe picioare,
Se rostogolesc gălăgioase;
Unele înțeapă, altele sunt fierbinți;
Toate ronțăie hoțește din hambarul anilor mei.

Alături, tu nu le auzi;
Nici nu le simți!
Pe chipul tău domnește liniștea albă
Din poveștile tinereții fără bătrânețe
Și ale vieții fără de moarte.
Cândva, înaintea zorilor,
S-a lăsat o liniște grea ca o durere în piept.
Cum, nici acum nu le auzi?
Te-ai trezit zâmbind
Ca un prostănac dezorientat
În grădinile suspendate.
Ce dacă m-ai luat în brațe?
Nu ai nici o scuză.
Ești surdă la timp!

Dan David, Los Angeles, 08-27-2005.