Voi n’ați fost cu noi în celule
să știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătușe la glezne.

Voi n’ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n’ați dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele țării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n’ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieții.

Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n’aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.

nici candela-aprinsă și nici libertate,
Voi nu știți în crunta ’nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se’nchid în zăvoare,
și’n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde învinsul.

Ați stat la ospețe’ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi și nici dor, nici dreptate,
Nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Așa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obraji ca pământul și vineți,
gustăm din osândă și spaimă.

Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu știți ce’nseamnă’nvierea din moarte,
căci n’ați fost cu noi în celule.