nu mai știu cum am început să îmi umplu trupul de rădăcini
mă îmbrăcam din tălpi și până în creștet cu oameni
eram o poartă a mântuirii undeva între zidul morții și al vieții
scriau pe mine copiii își treceau pe rând degetele înmuiate în lumină

încet cădea umbra încet lebădă sculptată de frig
bântuiau duhuri tot mai în adânc tot mai departe în liniștea neagră

îmi scoteam inima crescuse prea mult înăuntru atârna greu
oasele prea fragile nu mai duceau patul de pământ
îmi deschideam epiderma por cu por să intre lumina să intre aerul
să devin imponderabilă cu ochii neclintiți

creșteau ierburile creșteau tot mai înalte prin sânge lent
o viață își făcea loc pe dinăuntru îmi pregătea timpul
ceream apă ierburile însetate mă sorbeau

ceream apă fiecărui prunc mă ascultau din inima lor
se născuseră înainte să îmi sece apele vii
și când îi priveam în ochi mă înălțam fără mâini spre lumen