Ochii, puntea prin care intru și călătoresc
în peisajul din tine,
ochii,
o mulțime de ochi în jur,
ochi care mângâie, ochi care dor
ochi ca o lamă de pumnal și ochii fereastră
deschisă spre nemărginitul mării, visând pământuri virgine,
ochi ridicându-se spre cer, înălțati spre piscuri necucerite,
cu hotărâre urmărind ceea ce alții nu pot
să-și închipuie măcar,
ochii mirați ai copilului
sau cei șireți ai logodncei mincinoase,
ochii trădării, așadar,
lucitori ca monedele noi.

Ochii ascunzând după văluri, sau tot așa de bine
după lentilele ochelarilor cu rame negre și
groase, timidități susceptibile și rănite,
hemoragii interne ale sufletului și
cel puțin un vis despre sinucidere.

Ochii celui care iubește,
nu orbi,
cei ce iubesc nu sunt orbi, ei doar
iartă imperfecțiunea inevitabilă, din
prea multă iubire
- dar cum să spui că iubirea-i prea multă
când niciodată nu este destulă și sunt
atâți neiubiți ?

Ochii care nu spun nimic, care tac doar, ca și cum
toate câte le-au văzut
și simțit i-au împietrit într-o blazare
mai dureroasă ca moartea..



Ochii bolnavilor, sau și mai rău,
ochii muribunzilor, cum să îi mângâiem,
cum să le spunem că dincolo nu este nimic?
Să spunem deci că dincolo este o lume mai bună, că iubirea divină
așteaptă să ne strângă la piept ca pe fii rătăcitori
în sfârșit reîntorși dintr-un autoimpus al strămoșilor exil pe pământ,
știți, planeta aceea unde aripile îngerilor se văd rar, foarte rar;
să mințim frumos,
să traiască până în ultima
clipă speranța,
(încă un pic de endorfină, implor, încă un pic,
vreau lumină!)
Credeți in rugăciunea care ne circulă-n sânge
dați-i putere de adevăr, până cand
va deveni ADEVÃRUL

...


Ochii în care văd frica,
știu,
da, știu forte bine,
animalul acesta se ascunde dincolo de surâsurile amabile
și convenționalitatea nostră cea de toate zilele,
ah, cum văd și simt frica de frica căreia țipați interior
și atunci eu mă trezesc din somn brusc
privind în noapte cu ochii larg deschiși
ca și cum nu aș fi dormit nici o clipă.

Și ochii diavolului, atât de îngrozitori
încât fac un pas înapoi și pipăi
bezna, căutând un cuțit sau un scaun electric
pentru ucigașii care au orgasm
privind ultima tresărire a victimei.
...
Ochii blânzi ai Celui ce înțelege și iartă
și pe care eu uneori nu Îl înțeleg cum de iartă atât
ochii Lui, ce privesc pe deasupra nostră, acoperindu-ne cu lumină
și cu atâta dragoste încât, dacă am răspunde la fel
o specie de iremediabil îndrăgostiți de lumină am fi!


Ochii iubiți, de dragul cărora
aș putea și ai putea muri fără protest, doar ca ei
să strălucească mai mult decât noi,
ochii sfâșietori ai copilului care a primit o palmă
ochii nevinovăției care privesc uimiți când văd
chipul răului întinzându-și degetele unsuroase și lacome,
ochii amari ai celui trădat,
ochii reci ai celui ce poruncește
în viața de zi cu zi,
ochii care se pleacă, ascunzând revolte tăcute
până în clipa aceea în care
îți vei da demisia la zi
și îi vei ridica.


Ochii păsării speriate, ochii de câine bătut,
ochii ciutei,
ochii care au obosit,
ochii care râd,
ochii care zâmbesc
și zâmbetul se transformă în sunete minunate!

Ochii tăi, necunoscuto, sora a mea,
ochii tăi, necunoscutule,
ochi pe care încă nu i-am văzut.

Dar acum între noi s-a făcut punte
și eu, cu grijă, să nu îți tulbur povestea, pășesc în peisajul din tine
și îți caut privirea.

Te-am găsit, ești aici.

Privește-mă-n ochi.