Demult,tare demult, Dumnezeu preasfantul
Umbla pe pamant, scaldat in dragoste si soare,
Oamenilor vroia sa le ofere iubirea si cuvantul...
Vroia ca viata sa le fie continua sarbatoare.
Si cum umbla in sus si-n jos, in stanga si in dreapta,
Peste tot a fost alungat si ocarat.
Mahnit ca oamenii nu-i inteleg gestul si fapta
A plecat abatut, trist si nehotarat.

Departe, tare departe, intr-o tara mica, necunoscuta
A ajuns trudit si tare necajit,
La umbra unui tei s-a pus sa doarma,dupa ce saruta
Pamantul sfant pe care l-a plamadit.
Mai tarziu s-a trezit din somn, inconjurat
De oamenii acelei tari,ce doreau sa-l cinsteasca cu piine si sare,
Zambindu-i,l-au poftit in casele lor, mancare i-au dat
Si apa rece si buna din cristaline izvoare.

Dumnezeu vazandu-le bunatatea si iubirea,
Cu lacrimi in ochi i-a binecuvantat;
Pesemne ca s-a pierdut si el cu firea
Caci langa tei o lacrima de recunostinta a varsat.

Mai tarziu, mult mai tarziu, Dumnezeu si-a amintit de acea mica tara,
Care l-a primit atat de frumos... Si-n el bucuria crescu.
A hotarat ca lacrima varsata langa tei, sa fie comoara...
Si astfel EMINESCU se nascu.

Si fiindca lacrima era divina
Si langa tei, cu drag, ea s-a varsat,
Scaldat in dragoste,soare si lumina,
Eminescu tara si-a innobilat.

Avea in el binecuvantarea pe care Dumnezeu preasfantul
A dat-o oamenilor acelei tari minunate,
Caci sufletul, nobletea si cuvantul
I-au fost pe veci binecuvantate.

Si ca oamenii sa fie mangaiati pe vecie
Si sa-si pastreze sufletul lor nobil si curat,
Dumnezeu a turnat peste intreaga Romanie
Belsug,credinta si talent nemasurat.

Eminescu, fiind o parte a lacrimii lui Dumnezeu
Varsata peste nobilul popor...
A devenit in cerul sfant un semizeu,
In veci vecilor nemuritor!

Astfel a vrut Dumnezeu sa rasplateasca
Poporul acesta ospitalier.
Prin Eminescu,natia romaneasca
Si-a aflat loc in imensul cer.