privesc vrăbiile cum adorm
parcă îmblânzite de frig
pe urma lăsată în zăpadă
de piciorul tău mic

cu pumnii strânși ca de prunc
o țigancă descântă de stele
în ritmul sacadat al ochiului meu
ce sfâșie o mie de pleoape iubind

în palmele mele prea multe drumuri
își află sfârșit într-un labirint
sufletul un zapis cu pecețile sparte
botezat în miezul de ceară al îndoielii

desenez o oglindă/de cealaltă parte un altul/
își sapă drum către cer/pe zidul alb al spitalului/
obsesii/

imaginea ei îmi gonește prin minte
precum un poștalion fără stații
îmi ascund umbra de oameni
masca unui carnaval pe sfârșite
iau formă de tamburină
țiganca își jelește bărbatul
descântă de stele vântul nebun