Cetatea imaginară


E iarnă iar la noi
și-alerg în vis, nestăpânit,
după corăbii de lumină
– să mă agăț de ancorele grele –
s-ajung în portul neștiut
și mai departe, dincolo de vânt,
cu caravana, printre dune,
să regăsesc deșertul
în care am să-mi construiesc cetatea.

De-acolo am să-ți scriu adesea
epistole cu gândul,
să-ți povestesc cum cârmuiesc cetatea,
cum ploaia e o revelație,
să te întreb de toamna de acasă
și de uitatele zăpezi,
să-ți spun că te-am numit regină;
am să îți scriu cum dorul
mă detronează și m-alungă din cetate.

E vară iar la mine în cetate
și-alerg după o aripă de gheață
să mă trezesc;
am să mă-ntorc în zori,
să mă aștepți