Emoțiile
pe care le respinsesem
cu înverșunare
până deunăzi,
m-ajung din urmă,
ba limpezi, imaculate,
ba dureroase, sâcâitoare,
fiind,
așa cum le știam dintotdeauna,
cu două fețe;
le aud rostogolindu-se
ca un bulgăre imens
pe o pârtie nouă
și strig
cu disperarea celui
care simte cum se prăbușește în gol;

Brusc
le văd zâmbindu-mi perfid;
nu par să aibă nici un fel de resentimente...
simt
cum mă bat amical pe umăr
și toată panica se risipește;
e drept
că nu mai recunosc fusul orar,
și trăiesc
ciudat,
doar la îmbinarea
dintre zi și noapte...
dar asta e o altă poveste,
a cărei realitate
n-o s-o recunosc niciodată;

acum
nu am decât două alternative:
să le accept
și să supraviețuiesc
atacului lor perfid
sau
să le ucid
cu zâmbetul pe buze.